Cultura româneasca are etosul ei propriu, generat de cadrul geografic si istoric al evolutiei sale. Curente apartinand unor arii si traditii culturale distincte s-au intrepatruns, simultan si succesiv, in acest context. Singurii credinciosi crestini ortodocsi printre popoare latine si singurulul popor latin in spatiul ortodox estic, românii au pastrat in mod tenace radacinile lor romane si au incercat din greu sa o armonizeze cu ortodoxismul, pentru a transforma "insularitatea" etnica intr-un dialog fecund cu celelalte culturi. Inca de la primele forme de organizare de stat din secolul 18, cultura si civilizatia româna a cunoscut doua curente coexistente, care au alternat ori s-au intrepatruns: unul european si altul oriental. Relatia dintre ele a depins de regiune, de domeniul cultural specific (arhitectura este sfera de coexistenta si confluenta a ambelor curente, in timp ce pictura legata mai mult de canoanele religioase, s-a integrat in traditia bizantina), de epoca (in Moldova si Valahia domnia fanariota a fost o perioada de influenta orientala maxima, simtita mai ales in orase, in timp ce civilizatia si-a pastrat formele traditionale). In 1508 domnitorul Radu cel Mare al Tarii Românesti a ordonat preotului Macarie de a tipari o carte de rugaciuni. Aceasta a fost prima carte tiparita in slavona pe teritoriul românesc. Limba româna a fost adoptata mai tarziu in literatura scrisa, prima carte fiind tiparita in 1544. In biserici si cancelarii scrisul in slavona a rezistat pana spre sfarsitul secolului 17. O alta trasatura a culturii românesti este relatia speciala dintre folclor si literatura iluminista, determinata de doi factori. Primul, caracterul rural al comunitatilor românesti a intiparit o neobisnuita vitalitate culturii populare. A doua, pana in secolul 18, cultura educata era compusa in principal din lucrari istorice, juridice, morale si religioase si s-a dezvoltat in jurul curtilor domnesti si boieresti, ca si in manastiri. O personalitate deosebita a fost domnitorul Dimitrie Cantemir (1673-1723), membru al Academiei din Berlin, ale carui lucrari despre Imperiul Otoman si-au castigat faima mondiala. Creatiile folclorice (binecunoscuta in acest sens este Miorita, o balada simbolica despre supunerea in fata sortii a românilor) erau atat surse de inspiratie pentru creatorii culti cat si un model structural. Intr-o politica istorica plina de salturi, cele mai dinamice epoci din punct de vedere cultural au fost cele caracterizate de stabilitate cand treptele erau atinse sau chiar unele sarite, cand s-a observat o sincronizare cu cultura europeana contemporana. Acest lucru sta marturie pentru anii de dinaintea si de dupa abolirea domniilor fanariote cand, intr-un context istoric favorabil, românii au ales modul de viata vestic, in special cel francez, lucru urmarit constant si cu un ritm fantastic de rapid. Perioada de schimbari radicale si modernizare a culturii românesti coincide cu perioda de creare a statului national, unirea Moldovei cu Tara Româneasca, in 1958. Identitatea nationala a fost astfel definita in relatia cu modelul european. Mai tarziu, cele cateva decade de pace din perioada interbelica, dupa definitivarea unirii românilor din 1918, au fost dedicate sincronizarii cu cultura europeana. In ambele procese, nelipsite de polemici, de confruntari intre conservatori si avocatii progresului, asimilarea culturii occidentale si capitalizarea traditiilor locale s-au dovedit a fi foarte benefice. Rezultatul a fost aparitia in literatura româna a celor mai mari clasici: Mihai Eminescu (1850-1889), Ion Luca Caragiale (1852-1912) si Ion Creanga (1837-1889). In perioada interbelica, cel mai graitor exemplu in acest sens este Constantin Brancusi (1876-1957), inovator al cuvantului sculptura prin imersiune in sursele primordiale ale creatiei folclorice. Viata culturala interbelica a fost plina de efervescenta. Personalitatea covarsitoare a istoricului Nicolae Iorga (1871-1940) a adus in dezbatere europeana atat istoriografia româna cat si istoria românilor. Definind identitatea colectiva prin relatia dintre traditional si curentele vest europene a fost un subiect fierbinte. Dezbaterile si polemicile au fost insotite de nume de renume ca Nae Ionescu (1890-1940), Mircea Vulcanescu (1904-1952) si Lucian Blaga (1895-1961) care a insistat pe componenta traditionala, si altii, ca Eugen Lovinescu (1881-1943) care a militat pentru abordarea europeana.Dupa instaurarea comunismului liberatatea de creatie a fost constant restransa prin forme diferind in functie de etape: in incercarea de a construi noua identitate culturala pe bazele realismului socialist si a da legitimitate noii oranduiri prin rejectarea valorilor traditionale (perioda de sovietizare); relaxarea dogmatismului si a controlului ideologic in anii 60; presiunea de a impune un nationalism fatis in timpul celor doua decade de dictatura ceausista. Atitudinea puterii fata de omul de cultura a variat de a lungul timpului de la purificari si interdictii (la nivel de masa in anii 50) de a fi prinsi in capcana privilegiilor.Ruptura dintre cultura oficiala si ce adevarata s-a marit in timpul dominatiei comuniste. Pe de o parte, impotriva intentiilor autoritatilor, au fost realizate lucrari de valoare ca un domeniu al adevarurilor morale si a adevaratul om de cultura a format obiectul culturii adevarate. Pe de alta parte, sloganurile diseminate la nivel national prin formele oficiale de cultura a ajutat la raspandirea unor viziuni simpliste, a pseudo-adevarurilor printre unele categorii sociale. Tensiunea dintre aceste doua directii exista inca si poate fi perceputa la nivelul societatii ca un intreg.O alta consecinta a atitudinii comuniste fata de elite, in general, a fost aparitia, pentru prima data in istoria României, a unei diaspore adevarate incluzand mari personalitati a vietii stiintifice si culturale: George Emil Palade, premiul nobel in biologie; filozoful Stefan Lupascu; Mircea Eliade (1907-1986), renumitul istoric al religiilor; Eugen Ionescu (1909-1994), dramaturg al absurdului; Emil Cioran (1911-1996), "cel mai mare maestru al stilului in scrisul francez dupa Pascal"; Vintila Horia (1915-1992), un romancier care a pastrat spatiul românesc a o constanta in lucrarile sale.Specific dominatiei comuniste in România a fost permanenta repudiere a membrilor diasporei, etichetati ca tradatori de tara. Astfel nici Mircea Eliade, nici Eugen Ionescu sau Emil Cioran, a caror lucrari s-au publicat in tara numai sporadic dupa 1960, nu si-au mai vazut locurile de nastere. Numai dupa 1989, procesul de recastigare a valorilor diasporei si de reintegrare a personalitatilor acestei in cultura tarii a putut fi inceput, un proces marcat la randul lui de tensiuni si neintelegeri. Caderea comunismului in 1989 a stimulat lumea culturala, dar trecerea la economia de piata si rigorile perioadei de tranzitie o pun fata in fata cu experiente grele. Pe de o parte, eliminarea controlului politic al statului a adus mult visata libertate de creatie, dar odata cu aceasta cultura a incetat a fi subventionata si relatia cu societatea este guvernata de economia de piata, toate acestea stingerind o activitate culturala adecvata. Pe de alta parte, cultura, si in primul rand, literatura româna, trebuie sa faca fata competitiei izvorate din valul de cultura importata si cu o mutare a interesului populatiei catre alte zone ale discursului public (presa, televiziune). Cautarea de noi politici culturale pare a prevala acum, dincole de tensiunea implicata de chiar problemele creatiei insasi.
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu